În sufletul poporului ales, în decursul veacurilor, în decursul aşteptării mesianice, s-au întâmplat mai multe lucruri. Astfel: văzându-se ca a stat mereu sub jug străin, înca de la obârşie, de la robia egipteană începând, continuând cu robia babiloniană, trecând pe rând sub stăpânirea mezo-perşilor, sub stăpânirea lui Alexandru Macedon, apoi sub stăpânirea regilor străini, iar mai pe urmă sub gheara pajurei romane, visul lor de aur era câştigarea independenţei politice, vis, care le-a vrăjit mintea, cu care au tâlcuit Scriptura strâmb. [“E de-ajuns ca să primeşti o singură idee greşită, ca principiu, ca apoi, să nu existe absurditate posibilă, la care să nu ajungi, în chipul cel mai logic cu putinţă.” (Bergson).
De aceea, în calugărie, se pune atâta preţ pe “supunerea gândurilor”, care nu e de fapt decât controlul şi curăţirea lor de patimi. Patimile “coloreaza” adevarul; virtuţile îl luminează. Patimile strâmbă mersul rectiliniu al raţiunii. Iar patimile, toate, înconvoaie sufletul dinspre Dumnezeu spre sine.]
Barbaţii lor, care mai puteau înţelege tâlcul scrierilor sfinte, făcându-se interpreţii acestei dorinţe arzătoare a poporului iudeu, se intemeiau pe următoarele date: 1) pe făgăduinţele făcute de Dumnezeu Patriarhilor: Avraam, Isaac şi Iacov; 2) pe cuvintele Profeţilor şi 3) pe împlinirea profeţiilor cu privire la ieşirea din robia egipteană şi din robia babiloniană.
Profeţii de asemenea vorbeau despre o împărăţie a lui Mesia. Alţi prooroci, vorbind de două veniri ale lui Mesia, ei alegeau pe cea “în slavă şi putere mare” şi o înţ elegeau politic. Iar, întrucât Împaraţia lui Mesia era descrisă de profeţi ca o împaraţie veşnică, asta însemna, după înţelegerea lor, că Mesia va fi un mare viteaz şi cuceritor, care, nu numai ca le va asigura independenţa politică, ci va supune sub stăpânirea lor toate împărăţiile pământului.
Timpul venirii lui Mesia se apropia. Pajura romană îşi implantase de vreo doua ori ghearele în inima templului din Ierusalim, inima poporului ales. De aceea aşteptarea mesianică ajunsese la o culme generală în tot poporul.
De aceea când Iisus a venit, sub chip smerit, “om al durerilor”, n-a fost recunoscut şi s-au lepădat de El, răstignindu-L pe cruce.
De atunci ei nu mai sunt popor ales, ci un neam care şi-a sfărâmat destinul. De aceea sunt pedepsiţi să fie împrăştiaţi în toată lumea. De atunci Dumnezeu nu le mai vorbeşte, ci-i lasă să se chinuiască pană astăzi de ideea stăpânirii politice a lumii întregi.
Iisus a respins ispita diavolului, care-I îmbia toate împărăţiile pământului şi toată strălucirea lor. Ei însă, un neam întreg, au primit ispita, şi pentru a doua oară pierd vederea de Dumnezeu. Nu mai văd robia în care sunt cu firea, pâna la sfârşitul lumii. De aceea ei nu mai au altă misiune în lume decât să lupte cu Dumnezeu, aluzie la lupta lui Iacov cu Dumnezeu (Facere 35,10), până la sfârşitul zilelor, când, Mântuitorul va veni a doua oară, întru slavă, şi va întemeia Împaraţia lui Dumnezeu, care înseamnă sfârşitul tuturor împărăţiilor pământului.
Părintele Arsenie Boca
Prislop 04.03.1957
Sursa:Vestitorul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu